Printre darurile cu care Dumnezeu i-a binecuvântat pe români se află și sarea, element indispensabil vieții omenești, de care multe popoare duc lipsă. La noi s-a născut involuntar, acolo în străfunduri, singura noastră datorie fiind doar aceea de a-l descoperi și valorifica, ceea ce s-a și întâmplat în multe localități printre care se află și Slănic din județul Prahova. Când eram elevă în școala generală profesoara de geografie ne spunea că avem atâta sare, încât numai cu cea de la Slănic Prahova am putea alimenta 5 ani toată populația globului.
Am fost în Slănic pentru prima dată prin anii 70 și am avut ocazia să îl cunosc mai bine recent, în timpul unei cure balneare făcute aici. Este situat la aproximativ 50 km. de Ploiești, pe Valea râului Slănic, într-o depresiune înconjurată de dealuri cu aspect plăcut prin formă și vegetația foarte bogată care le acoperă: pajiști, arbuști, păduri de foioase, brazi. O cunoaștere a lui este ușor de realizat și datorită dimensiunilor nu prea mari, dar îndeosebi datorită fondului documentar foarte bogat, de care turiștii pot beneficia gratis: panouri și planșe expuse în centru și la obiectivele turistice, fotografii în baza de tratament a hotelului Slănic și la restaurantul Grota Miresei.
La jumătatea lunii iunie am găsit orașul înconjurat și acoperit de o mare de verdeață, flori multicolore și foarte mult fân care în această vară ploioasă a crescut năvalnic și nestingherit pe dealuri, în curțile oamenilor, pe lângă garduri și pe șanțuri. Dimineața așteptam cu nerăbdare ca florile de cicoare să își deschidă corola în lumina soarelui. Păreau mici picături de cer albastru izvorâte din pământ, demne și fragile într-o lume a vegetalului pe care se luptau parcă să o domine și să o însenineze. Terenul nu este prielnic culturilor de legume, pe care le poți vedea cu greu prin câte-o grădină și care ar putea să fie victima mistreților care de câțiva ani dau târcoale localității. În schimb, în curțile oamenilor cresc din abundență pomi fructifieri: meri, nuci, pruni, corcoduși, duzi, alături de brazi cultivați de mâna omului. Totul era înfrumusețat și înviorat de mulțimea florilor de trandafir, crini maroniu-roșcat, mâna Maicii Domnului.
Sub raport edilitar, Slănicul oscilează între aspectul de sat și cel de oraș. Un turist venit dintr-un mare oraș poate avea impresia că se află într-un sat, ci nu într-un oraș. Casele sunt vechi, foarte vechi, dar și noi și foarte noi. Multe din casele vechi sunt abandonate și gata să se dărâme și cred că sunt păstrate în picioare numai pentru că au valoare de patrimoniu. Cele vechi sunt văruite, au prispă cu stâlpi de lemn, sunt acoperite cu șindrilă. Atât casele vechi, cât și cele noi au deasupra intrării principale un foișor. Ne-a reținut atenția, în mod deosebit, o casă de pe strada 23 August care în partea superioară are aplicată o structură sculptată în lemn. O parte din străzi sunt asfaltate, dar cele mai multe străzi și alei sunt pietruite sau prost pietruite. Pe cele în pantă pietrișul este luat de viiturile ploilor. Unele din ele au nume reprezentative: Caracioni, Dumbravei, Frunzei, Bisericii, Baia Baciului, Dorobanți, altele par înțepenite într-o epocă apusă: 23 August, Muncii, Progresului.
O plimbare prin localitate te ajută să cunoști principalele monumente de artă și instituțiile acesteia. Pe strada Calea Ploiești se află o capelă, în apropierea ei, Biserica ”Nașterea Maicii Domnului”, construită pe un teren în pantă de unde poți avea priveliștea orașului și, în mod deosebit, a versantului opus dominat de imaginea Muntelui Verde . După cum ne spune domnul profesor Cornel Iliant, epitropul bisericii, aceasta a fost construită după anii 1950-1960 pe locul unei biserici mai vechi, demolate în urma unui cutremur și a fost resfințită la data de 15 iunie 2014. Curtea bisericii, în care elemente religioase: clopotnița, ușile unei biserici mai vechi, machetele bisericii, crucile din cimitir coexistă cu elemente vegetale: o alee de brazi, mulțimea florilor multicolore de pe morminte, creează o atmosferă în care te poți cufunda într-o liniște de-a dreptul sacră, profundă și mângâietoare. Pictura bisericii este nouă și luminoasă, catapeteasma este din lemn de stejar, poleit cu aur. Deasupra ușilor împărătești este pictată mahrama lui Iisus. La oficierea slujbelor religioase participă și copii îmbrăcați în costume preoțești dintre care unii chiar au devenit preoți. În curtea bisericii din inițiativa și sub coordonarea preotului paroh Bolovan Romeo Florin a fost înființat un Așezământ Socio-Cultural în care își desfășoară activitatea un Club de aikido, o formație de dansuri și Grupul folcloric ”Izvorașul vesel”, participanți la diferite activități culturale în localitate și în afara acesteia.
Continuându-ți drumul prin localitate, poți poposi în curtea unui restaurant de la intersecția străzilor Calea Ploiești și Caracioni, unde privirea îți este încântată de lacul cu nuferi și o moară de apă. În centrul orașului îți reține atenția un monument dedicat eroilor căzuți în timpul Primul Război Mondial. Nu poți să nu admiri dârzenia cu care tânărul soldat pleacă la atac și puritatea și bucuria victoriei pe care o degajă fata cu drapelul într-o mână și o cunună de lauri în cealaltă.
Pe strada Alexandru Odobescu se află Primăria orașului, o clădire nouă, care păstrează elemente de arhitectură tradițională. Pe partea dreaptă a străzii Progresului, paralel cu apa Slănicului, poți întâlni o troiță din lemn care îl înfățișează pe Iisus răstignit, la baza căreia se află un rond cu flori bine întreținut; Liceul Teoretic ”Șerban Vodă”, iar pe partea stângă statuia spătarului Mihail Cantacuzino, exemplu de patriotism, cultură, inițiativă și generozitate, după cum se menționează pe soclul acesteia: ”ctitor de arhitectură românească. Deschide prima ocnă medievală de sare la Slănic Prahova, în anul 1685, iar veniturile le-a donat Spitalului și Școlii Colțea din București.” Și dacă ești obosit și afectat de căldura verii, poți face un popas în parcul orașului, aflat pe malul apei Slănic. Vis-a-vis de parc în curtea unei instituții se află statuia maiorului Niță Nedelcovici, primarul orașului între anii 1904-1911.
Dar cine zice Slănic Prahova, zice monumente ale naturii, sare și cură de tratament balnear. Monumente ale naturii precum Muntele de Sare și Grota Miresei mai pot fi văzute numai în fotografii, deoarece s-au prăbușit. Despre Grota Miresei o legendă spune că fiica unui baci a fost căsătorită în ciuda voinței ei cu un băiat. Din această cauză mireasă fiind, s-a aruncat în grota care îi poartă numele. Muntele de Sare, o minunăție a naturii, pe care am văzut-o cu foarte mult timp în urmă, mi-a lăsat în amintire doar imaginea unui conglomerat de țurțuri răsturnați, dar beneficiază de o descriere foarte reușită din partea specialiștilor: ”Mii de lame ascuțite, îndreptate spre cer, puzderie de flori aidoma căpățânilor de conopidă, pereți abrupți, învăluiți cu ciudate arabescuri și dantelării fanteziste, operă a ploilor și zăpezilor, care neîntrerupt au dăltuit și modelat muntele dezgolit, lacul cu înfățișarea sa tainică, te duc într-o lume de basm...” (Ileana Crăciun/Emilia Iancu, Muzeul Sării, O poveste despre...sare, Editura Bioedit, Ploiești, 2009, pag. 7).
O mare atracție atât pentru locuitorii orașului, cât și pentru cei veniți aici o constituie Muntele Verde situat în afara localității, după ce se iese din cartierul Groșani. Muntele își schimbă culoarea în funcție de fenomenele atmosferice. Când este soare culoarea lui este verzuie, iar când plouă devine verde închis. L-am privit zilnic, fie de pe stradă, fie de pe marginea apei, fie de la balconul hotelului, dar cea mai mare bucurie am trăit-o în ziua când împreună cu o familie de bucureșteni am mers să îl privim de aproape. Am trăit momentul ca pe o mare sărbătoare, ca pe o participare la un ritual religios. Se află pe un tuf vulcanic și din această cauză roca lui este casabilă, nu poate fi utilizată la construcții. Am văzut bucăți de rocă folosite ca ornament în spațiile verzi ale orașului. Datorită unicității sale și a peisajului din jur, a asistat la turnarea unor secvențe din filmul ”Haiducii.” Cu strângere de inimă și părere de rău ne-am întrebat cât timp va mai avea șanse să reziste, având în vedere că la baza lui s-au adunat deja fragmente de rocă desprinse din el.
Dezvoltarea orașului a fost indisolubil legată de aceea a sării care există în subsolul lui. După cum se menționează în materialele documentare existente în oraș, ”Localitatea Slănic apare menționată pentru prima dată în anul 1532, însă a devenit cunoscută datorită zăcământului de sare care se exploatează de peste 3 secole. Începuturile sunt legate de spătarul Mihai Cantacuzino care a cumpărat moșia Slănicului în scopul deschiderii unei mine în anul 1685, coform zapisului care consemnează tranzacția. Slănic Prahova primește statutul de stațiune în anul 1886, iar în anul 1892 este desclarat oraș.” În istoria orașului au existat mai multe mine, din care la ora actuală funcționează mina Unirea, devenită loc de agrement și de tratament, mai ales pentru afecțiuni respiratorii, și o mină aflată în exploatare. Până acum câțiva ani în salina Unirea se cobora cu un lift. Acum se merge cu microbuzul printr-un tunel cu o lungime de 3,1 km.
Privită din interior mina pare a fi un adevărat monument de artă, o galerie enormă într-un muzeu de pictură sau o catedrală în care măiestria naturii s-a împletit cu cea a omului. După cum se arată într-un document aflat în Complexul minier Unirea, ”Lucrările miniere de deschidere a minei au început în 1938, iar eploatarea sării în această mină s-a efectuat între anii 1943-1970. Exploatarea s-a făcut descendent, de la tavan către vatră în felii subțiri de 2,2 m grosime, cu tăiere orizontală la vatră și verticală la pereți prin împușcare, transportul materialului rezultat s-a efectuat cu vagoneți până la puț și mai departe cu colivia până la suprafață... Mina este alcătuită din 14 camere cu profil trapezoidal având 10 m deschidere la tavan și 32 metri la talpă și o înălțime de 54 metri. Diferența de cotă între suprafața și vatra minei este de 208 metri. Spațiul excavat ocupă un volum de 2,9 milioane metri cubi și se-ntinde pe o suprafață de 7,8 ha. După 1990 mina devine obiectiv turistic, prin microclimatul său bogat în aerosoli, cu eficiență binecunoscută pentru tratarea maladiilor respiratorii. Aerajul minei este natural, cu temperatură constantă în tot timpul anului.” În timpurile vechi exploatarea sării aici, ca și în alte saline slănicene, se făcea îndeosebi cu pușcăriași aduși de la închisoarea care se afla în centrul localității și pe care îi putem privi în fotografiile menționate. Pereții și cupola sunt tăiați în piatră după regulile unei geometrii perfecte, în alb-cenușiul sării natura a zămislit jocuri de linii ce par nervurile unui copac tăiat cu un fierăstrău. Prin salină curge apa Slănicului peste care se află un pod de unde poți admira o măiestrie naturală demnă de cele mai rafinate creații rupestre. Adevărate stalactite au format un diafan și ingenios altar natural din care răzbate susurul lin și cristalin al apei ce se strecoară printre ele. De scopul prim al minei de exploatare a sării amintesc câteva instrumente tradiționale de exploatare: haveza, vagoneții, un strung, locomotiva LAM. O cruce luminează semiîntunericul locului în care a fost plasată, pentru binecuvântarea acestui spațiu sau în semn de respect pentru cei care, probabil, de-a lungul timpului nu este exclus să își fi pierdut viața aici în adâncurile pământului pentru a scoate la suprafață aurul alb. Istorie și artă se împletesc la un moment dat într-un spațiu alcătuit din cercuri concentrice, simbol al perfecțiunii, al veșniciei, în care sunt amplasate sculpturi executate în lemn sau în sare. Astfel, în arhicunoscuta Sală a Genezei, poți admira stindardul dacic, un șarpe cu cap de lup, statuile lui Decebal și Traian, imagini murale de luptă reprezentând soldați daci sau romani. Te poți plimba pe aleile de sare, te poți odihni pe bănci de lemn sau de sare, poți respira aerul sărat care îți pătrunde în suflet, purificator și revigorant, te poți relaxa, trata, vindeca.
O inovație modernă, de dată recentă, conferă un nou iz de originalitate renumitei saline de la Slănic Prahova, și anume cel mai mare planetariu din România,
”Supernova Planetarium”O informație bogată despre localitate, exploatarea sării și întrebuințarea acesteia poate fi găsită la
Muzeul Sării, amenajat pe Strada 23 August, nr. 19, în fosta Casă a Cămărășiei.
Pe locul unor mine prăbușite în loalitatea Slănic au apărut lacuri cu apă sărată, numite băi cu nume sugestive: Baia Baciului, Baia Verde (cu salinitatea cea mai mare), Baia Roșie. Prima amintește de baciul a cărui fiică s-a aruncat în Grota Miresei, celelalte și-au luat numele de la culoarea apei, dată de anumiți oxizi. Aici au fost amenajate complexe turistice, care oferă condiții de relaxare și tratament. Ne-a reținut atenția, în mod deosebit, Complexul ”Baia Baciului”, existent pe locul unde s-au aflat Muntele de Sare și Grota Miresei. Aici a fost creat un restaurant amenajat ca un adevărat muzeu de etnografie, dotat și cu o expoziție de fotografii vechi, cu o foarte mare valoare documentară, expuse și premiate la saloane internaționale de fotografii.
După cum reiese din unele dintre ele, localitatea Slănic a fost vizitată în trecut de mari personalități ale vremii: Al.I. Cuza, Carol și Ferdinand ai României, Victor Emanuel, împăratul Italiei, Wilhelm, împăratul Germaniei, Mironito, împăratul Japoniei, George, regele Greciei, Gustav al VI-lea al Suediei, împărătese, regine, prinți, prințese. În spatele restaurantului ai priveliștea lacului, încântătoare prin aspect și cromatică. O scară de piatră colorată în alb și bleu te conduce spre verdele apei binefăcătoare, pe nisipul auriu te așteaptă șezlonguri albe. Lângă lac se află Baia Porcilor, un lac de dimensiuni reduse, de un verde-brotac, ce concurează verdele copacilor din jur. Este căutat de turiști și bolnavi pentru nămolul său sapropelic. Apele sărate și climatul de cruțare au făcut ca aici să se dezvolte una din cele mai solicitate stațiuni din țară, pentru tratarea afecțiunilor respiratorii, reumatismale, neurologice. Baza de tratament se află în incinta hotelului Slănic, de la ale cărei ferestre poți admira pajiștea înflorită, brazii prin care viața circulă ca un fluid în tăria lemnului alimentată de energiile pământului și alimentând la rândul ei mulțimea mugurilor ce izbucnesc fraged în buchete ce atârnă pe crengile bătrâne într-o întinerire perpetuă a naturii. De la balcon poți privi porcii mistreți ce își fac apariția pe înserat, locul unde s-a aflat o salină prăbușită, moara dezactivată, în care se măcina sarea, linia ferată pe care se transporta una din cele mai mari bogății ale României.
În orașul Slănic, atât la suprafață, cât și în adâncuri, sarea devine elementul esențial, care hrănește, atrage, vindecă, uimește, capabil să se transforme dintr-o formă în alta, dar să nu dispară niciodată, amintindu-mi versurile pe care i le-a dedicat poetul Nicolae Mareș, sub pana căruia se spiritualizează: ”Sarea pământului/A fost odată foc/Sarea pământului/A fost odată durere/Sarea pământului/S-a transformat cu timpul în mânie sau în cremene/Sarea pământului /s-a prefăcut și în dreptate/Ca să devină înțelepciune /Ca să devină/A luminii lumină.”
În luna iunie am găsit Slănicul în miros de trandafiri, la începutul lunii iulie l-am părăsit în miros de fân cosit și l-am regăsit într-o zi târzie de noiembrie zâmbind cenușiu sub un cer albastru cu nori alb-plumburii, rămânând să își desfășoare existența în împărăția sării, a muntelui, a pajiștilor, a pădurilor de foioase, în diversitatea zilelor și a nopților, a anotimpurilor și a vremurilor care îi colorează existența după chipul și asemănarea lor.
