Santiago de Compostella – El Camino, Sfântul Iacob și pelerinii

de Cristian Cealera

În nord-vestul Spaniei se află un oraș numit Santiago de Compostella. Nu are nici măcar 100.000 de locuitori dar cu toate acestea este una dintre cele mai cunoscute așezări ale Europei. Este un loc sfânt pentru creștinii catolici, al treilea mare punct de pelerinaj din lume, după Roma și Iersusalim. Celebritatea sa se datorează, în primul rând, Catedralei din localitate, unde se află moaștele Sfântului Iacob, unul dintre cei 12 apostoli ai lui Hristos și frate al evanghelistului Ioan.

Catedrala a fost construită peste mormântul martirului, în secolul XI, din oridnul lui Alfonso VI, rege de Leon și Castilia. De 1000 de ani, Santiago de Compostella este punctul terminus al pelerinajului numit El Camino sau Drumul lui Iacob. Pelerinii din Evul Mediu considerau că mormântul lui Iacob se află la capătul lumii, finnes terae și așa și era, (cel puțin la capătul lumii cunoscute).

Sunt mai multe rute de pelerinaj către Compostella dar cel mai cunoscut și mai vechi este Drumul Francez (Camino Frances). Are 800 de kilometri, trebuie parrcus pe jos, începe din Pirineii francezi (din orașul Saint Jean Pied de Port) și traversează tot nordul Spaniei trecând prin orașe precum Logrono, Burgos sau Leon.

Știți de unde vine numele Compostella? Se spune că în anul 830 d.H, un cioban din Galicia, pe nume Pelayo, ghidat de o stea, a descoperit mormântul apostolului Iacob. Câmpul unde se aflau osemintele sfântului a fost botezat în latină Campus Stellae, Câmpul cu Stea – nume transformat ulterior în Compostella. Numele Santiago vine de la Sanctus Iacobus, transformat în Sanct Iaco.

Sfântul Iacob este primul apostol al lui Hristos care a fost martirizat, în anul 44 dH. El a propovăduit dreapta credință în Hispania romană dar după câțiva ani a plecat la Ierusalim, unde a fost decapitat de prigonitori. Trupul său a fost însă adus de adepți în Spania, cu o corabie, și înmormântat la Compostella. Astăzi, Santiago de Compostella este locul în care ajung peste 100.000 de pelerini ce urmează El Camino. Alți peste 3 milioane de turiști vin direct, anual, pentru a vizita atât lăcașul de cult, precum și frumosul orășel iberic. Obiectivele sunt nenumărate: pe lângă Catedrală pot fi vizitate multe alte lăcașuri de cult, muzee și edificii încărcate de istorie. Piețele ce înconjoară Catedrala (ex. Piața Argintarilor) sunt extrem de pitorești și reprezintă un adevărat magnet pentru turiști. Santiago de Compostella este un loc ce merită să fie vizitat…

Orașul Coimbra și povestea frumoasei Ines, regina încoronată după moarte

de Cristian Cealera

Lisabona și Porto nu sunt, nici pe departe, singurele orașe ce merită vizitate în Portugalia. Un turist care își petrece vacanța în țara lusitanilor trebuie să ajungă, măcar și pentru câteva ore, și la Coimbra. Este un oraș superb, aflat pe un deal la poalele căruia curge molcom râul Mondego. Coimbra este o așezare extrem de pitorească, încărcată de istorie. Turiștii pot vizita o universitate înființată în Evul Mediu, muzee, biserici și palate, toate vechi de sute de ani.

Un loc deosebit este Mânăstirea Santa Clara – a Velha, care are o vechime de peste 700 de ani. De acest lăcaș de cult se leagă una dintre cele mai frumoase povești de dragoste ale Portugaliei. Este povestea frumoasei Ines de Castro, „regina încoronată după moarte”!

Pe jumătate catalană, Ines s-a refugiat împreună cu familia ei în Portugalia. A fost domnișoară de onoare a prințesei Constance, soția prințului moștenitor Pedro. Acesta s-a îndrăgostit de frumoasa catalană și au devenit amanți. La moartea prințesei Constance, Pedro și-a anunțat tatăl, (pe regele Afonso IV al Portugaliei), că vrea să o ia de soție pe Ines de Castro. Regele i-a interzis dar chiar și așa, cei doi s-au căsătorit în secret. Speriat că fiul său va deveni prea apropiat de familii catalane, precum de Castro, Afonso IV a exilat-o pe Ines de la curte și a trimis-o la Coimbra, chiar la mânăstirea Santa Clara a Velha. Pedro și Ines au trăit împreună la Coimbra și au avut patru copii.

După câțiva ani de liniște, regele însă a mers și mai departe: a trimis la Coimbra trei ucigași iar aceștia au asasinat-o pe Ines, chiar în fața copiilor ei, în interiorul mânăstirii! Când a aflat, prințul Pedro i-a urmărit, i-a prins și i-a executat, smulgându-le inimile din piepturi. Toate aceste grozăvii s-au întâmplat în anul 1355! După doi ani, regele Afonso a murit iar Pedro a devenit noul conducător al țării. El a declarat că a fost mereu căsătorit cu Ines de Castro și a impus curții să o recunoască pe Ines drept regină a Portugaliei. Povestea spune că i-a exhumat trupul și i-a forțat pe toți să-i sărute mâna. Ines a fost încoronată ca regină apoi a fost lăsată să își ducă somnul de veci. Pedro I a devenit un mare rege al Portugaliei și a domnit timp de 10 ani ca Pedro I cel Just. Nu a uitat-o niciodată pe Ines de Castro, regina inimii sale…

Techirghiol – Turism și prețuri în urmă cu aproape un secol

de Cristian Cealera

      În anii 20, Constanța (cu a sa Mamaia) era supranumită „perla Mării Negre” fiind localitatea dobrogeană care anual atrăgea mii de turiști din întreaga țară. Nu era însă singura atracție turistică de pe litoral. Proprietățile curative ale lacului Techirghiol începuseră deja să atragă, de ani buni, vilegiaturiștii dornici să încerce celebrul nămol din lacul vărgat.

După primul război mondial, turismul din jurul Techirghiolului se dezvoltă și mai mult. Există două localități ce își împart același nume. Prima este Tekirghiol – Movilă, viitoare Carmen Silva (din 1929) și apoi Eforie Sud (din 1962). Cea de a doua localitate este așa-numita Tekirghiol – Sat, Techirghiolul istoric, atestată ca așezare încă din Evul Mediu, din sec.XVI, din vremea sultanului Soliman Magnificul. La jumătatea anilor 20 (1924-1925), Tekirghiol Sat este o comună ce are în componență 2 sate, Tekirghiol și Musurat (Movilița). Tekirghiol este o localitate balneară (oficial devine stațiune din 1928), deja celebră în

Afla mai mult pe http://www.black-sea.travel/techirghiol-turism-si-preturi-in-urma-cu-aproape-un-secol/

Karatai – Satul Mânzului Negru şi caii dobrogeni

de Cristian Cealera

       Suntem la Nisipari, un sat dobrogean obişnuit, aflat la patru kilometri de şoseaua naţională ce leagă oraşele Medgidia şi Constanţa. O aşezare de aproape 2000 de locuitori şi care depinde administrativ de comuna Castelu. Oameni harnici, case obişnuite, agricultură… Nimic nu pare să ne spună că ne aflăm într-un loc încărcat de istorie. Şi totuşi…

Satul modern se ridică pe locul în care acum mai bine de patru secole exista Karatai, un sat al cărui nume tătăresc se traduce prin Mânzul Negru. Aici, principala ocupaţie a localnicilor de etnie musulmană (majoritari la acea vreme, în plină stăpânire otomană) era creşterea cailor. Dovezi sunt multe. În anul 1595, cavalerul francez Francois de Beccarie de Pavie, senior de Fourquevaux trecea prin Dobrogea noastră, în drumul său spre Moldova şi se oprea la Karatai, acolo unde admira exemplare superbe de cai. Un secol mai târziu, olandezul Gerardus Valk ajungea şi el pe aceste meleaguri dar numea aşezarea Nizzowitz (Nisipari).

Numele Karatai supravieţuieşte însă şi în următoarele secole. În 1828 Hector de Bearn menţiona şi el satul Karatai în timpul periplului său dobrogean. La 1880, Karatai era un sat în care încă locuiau câteva sute de tătari indigeni, urmaşii strămoşilor crescători de cai. Potrivit lui MD Ionescu, citat de profesorul dr. Adrian Ilie în excelenta sa monografie istorică „Valea Kara-Su”, Karatai avea în

Aflati mai multe aici !

Capul Bunei Speranțe, Bartolemeo Diaz și Olandezul Zburător

de Cristian Cealera

      Mult timp s-a spus că este cel mai sudic punct terestru al Africii. Nu este așa, pentru că la 150 de kilometri în sud se află Golful Acelor (Cape Agulhas). Capul Bunei Speranțe este însă mult mai cunoscut și este unul dintre cele mai frumoase obiective turistice din Africa de Sud. Locanicii îi spun The Cape și îți vor arăta chiar și locul unde, spun ei, se întâlnesc apele Oceanului Atlantic cu cele ale Oceanului Indian.

A fost descoperit în 1488 de navigatorul Bartolomeo Diaz, care l-a botezat Cabo das Tormentos (Capul Furtunilor). Numele de astăzi, Cabo de Boas Esperanza, i-a fost pus mai târziu de regele Joao al II-lea al 

Afla continuarea aici !

Insula Șerpilor – Oracolul din Leuke și sacrificarea fecioarei

de Cristian Cealera

    Sunt atât de multe legende legate de marea insulă a Pontului, Leuke (Albă), cea numită acum Insula Șerpilor… Și toate aceste mituri îl au ca personaj central pe eroul Ahile (Achilles), ucis sub zidurile Troiei dar renăscut în spirit, odată ce mama sa Thetis i-a adus trupul pe insula Mării Negre.

Una dintre poveștile extrem de interesante este cea legată de existența unui Oracol al lui Ahile în Insula Leuke. Despre un templu sacru închinat eroului devenit nemuritor ne vorbește un istoric al antichității, Flavius Arrianus (sec. I – II d.H).

   El scria despre Oracolul lui Ahile în anul 130 d.H, în opera „Periplus Ponti Euxini”: “Unii istoricesc și că dintre cei ce se coboară pe insulă, cei veniți înadins aduc de pe corăbii victime, pe care parte le

Hanoi, Lacul Hoan Kiem și legenda Sabiei Refăcute

de Cristian Cealera

       Capitală a Vietnamului, Hanoi este unul dintre cele mai frumoase orașe ale „continentului galben”, purtând supranumele de Parisul Asiei. Este un oraș vechi de aproape un mileniu, încărcat de istorie, cultură și legende. Este plin de temple budhiste și taoiste și este un oraș verde, cu foarte multe parcuri și de lacuri, acestea din urmă în număr de 18.

Termenul Ha Noi se traduce ca „orașul dintre două râuri”. Unul dintre cele mai frumoase lacuri ale metroplei este Lacul Hoan Kiem – “lacul sabiei refăcute”, un loc unde apa este de un verde ireal, cu străluciri stranii.

Povestea spune că în urmă cu aproape 600 de ani, vietnamezii luptau să îi alunge din țară pe invadatorii chinezi. În acele vremuri, un pescar sărac ieșise cu barca sa pe lac (care atunci se numea Thuy Quan), pentru a prinde pește. În năvod s-a trezit cu o bucată lungă și ruginită din fier, aparent inutilă, pe care a aruncat-o supărat înapoi în adâncuri. A doua zi, pescarul a ieșit din nou pe lac, într-o altă parte a acestuia. Din nou s-a trezit cu bucata de fier în năvod. Și-a dat seama atunci că este un semn de la zei. Nu a mai aruncat-o înapoi, a curățat-o de mizerie și a observat că este de fapt o sabie căreia îi lipsea mânerul. Pescarul a luat sabia și a plecat să se înroleze în armata vietnameză condusă de generalul Le Loy. Noaptea, în tabără, sabia pescarului a început să strălucească dintr-o dată. Generalul Le Loy a văzut-o și și-a dat seama imediat că

Mai multe pe http://blog.icar.ro/hanoi-lacul-hoan-kiem-si-legenda-sabiei-refacute/

Vila Lostrița, „lacul de argint” și Buhalnița

de Cristian Cealera
       Nu ați auzit probabil de Buhalnița! Mare păcat! Este un sat pitoresc din județul Neamț, aflat chiar pe malul lacului Izvorul Muntelui, cunoscut însă de cei mai mulți dintre români ca Lacul Bicaz.

     Am poposit la Buhalnița într-o noapte de octombrie. Microbuzul nostru a ajuns în comuna Hangu, a intrat în satul cu nume ciudat, a coborât pe întuneric o pantă abruptă și s-a oprit apoi în parcarea largă și luminată a vilei de trei stele, Lostrița. Era târziu și nu am putut vedea prea multe. Am intrat, ne-am cazat în camerele spațioase și curate ale vilei cu nume de pește răpitor, obișnuit cu apele repezi de munte. A urmat apoi o masă copioasă în restaurant, cină târzie servită la doi pași de flăcările unui frumos șemineu de piatră. Mi-a plăcut din prima „Lostrița” dar lucrurile bune abia începuseră să apară…

       A doua zi dimineață, pe la 7 și ceva, am înțeles cu adevărat care era adevărata comoară a vilei despre care auzisem atâtea lucruri bune. De la fereastra camerei am avut parte de o priveliște ce îți taie pur și simplu răsuflarea: Înaintea ta ți se înfățișează, în toată splendoarea sa, frumosul lac Izvorul Muntelui. Verdele pădurii aruncă reflexii stranii în apele argintii ale lacului. Nori albi și pufoși plutesc deasupra luciului de apă, încercând, fără succes, să 

Citeste mai mult pe http://blog.icar.ro/vila-lostrita-lacul-de-argint-si-buhalnita/

Legenda Mânăstirii Cocoș

de Cristian Cealera

În urmă cu aproape două veacuri, în anul 1833, trei călugări pe nume Visarion, Gherontie şi Isaia se întorceau de la Muntele Athos, prin Dobrogea noastră, cu gândul de a trece de aici, peste Dunăre, în Țara Românească. Au ajuns în nordul provinciei şi într-o seară de vară târzie au poposit în apropierea Niculiţelului. S-au hotărât să rămână peste noapte, la deal, la stâna unor ciobani, la marginea unui codru frumos şi întunecat. Văzuseră multe cei trei în lungile lor preumblări dar frumuseţea acestui loc le tăiase răsuflarea. Mâncară caş dulce şi băură câte o stacană de vin negru, dat de gazda lor apoi se culcară chiar lângă foc, în aer liber, de acolo unde puteau vedea aştrii nopţii ce împodobiseră bolta dealului.

Dimineaţă, toţi trei se treziră dintr-odată, ca la un semn, smulşi din mrejele somnului de sunete ciudate. Când se dezmeticiră înţeleseră pe dată că din codrii apropiaţi se aude cântecul cocoşilor sălbatici, ce dădeau semnul trezirii la viaţă a naturii. Cocoşii aceia de mesteacăn, sumedenie li se părură celor trei monahi. Dintre ei, lui Visarion, cel din Făgăraş, cel mai umblat şi mai învăţat i se păru chiar că pe lângă cântecul cocoşului, din codru mai răzbate parcă un suntet, mult mai familiar lor decât cântul vieţuitoarelor. Acest al doilea sunet, unul sacadat, îi părea Făgărăşanului ca fiind cel al unei toace de mânăstire.

Când se trezi din vraja cântecelor, călugărul merse la ciobanul ce îi găzduise şi îl întrebă ce aşezare monastirească şi neştiută de ei se află în apropiere. Omul îi spuse că aşa ceva nu există şi că cel mai apropiat lăcaş al lui Dumnezeu este tocmai în sat, la Niculiţel. Dar… ciobanul le spuse o legendă a locului, că pe vremea sultanului Mehmed IV Vânătorul (1648-1687) , aici pe Deal fusese un schit de călugări. Nişte tâlhari fără credinţă veniră însă într-un an şi îi omorâră pe pustnici, dând şi foc micii bisericuţe pe care ei o întemeiaseră. Nu mai rămăsese nimic de pe urma acelor eremiţi dar uneori noaptea, toaca nevăzută a schitului ars prindea viaţă şi începea să bată din nou.

Auzind această poveste, Visarion înţelese că e un semn de la Dumnezeu. Se sfătui cu semenii săi şi se hotărâră să nu mai meargă în Țara Românească, ci să rămână aici pe Deal şi să îi facă Casă de Rugăciuni Domnului Dumnezeu. În zilele următoare, cumpărară pământul de la o localnică apoi merseră la oraş şi luară voie de la Împărăţia Turcului să ridice o biserică. Mânăstirii îi puseră numele Cocoş, după cel al cocoşului de mesteacăn ce hălăduia prin hăţişurile codrului. Un cocoş de mesteacăn cocoţat pe o creangă de stejar fu apoi desenat pe un vas de argint ce a fost pus cu mare preţuire în altar. Aşa a început povestea Mânăstirii Cocoş…

Astăzi, în codru nu mai există niciun cocoş de mesteacăn, au dispărut cu toţii pe începutul secolului trecut. Mânăstirea a rezistat veacurilor şi este astăzi mai mândră decât niciodată…